miercuri, 13 iunie 2012

Interviu cu Constantin Cristescu, poet român contemporan mai 10, 2012 | Scris in Editorial



“La piept eu nu pot să te strâng
 Şi când e noapte lungă plâng,
 Izvoare reci de lacrimi curg
 Brăzdând prin riduri un amurg.

Tu eşti departe, eşti plecat
 Şi ne-ai uitat pe toţi din sat,
 Poteci tăcute, mistice chemări
 Mi te-au furat spre alte zări.

Te-ai dus să-ţi cauţi altă soarta,
 Doar vântu-mi scârţâie la poartă
 Şi-aştept la masă ca să-mi vie
 Lumina lunii tăcută şi pustie..

Când vei veni copile drag
 O să găseşti o floare-n prag.,
 Vei şti atunci că eu sunt dus
 Dar te-oi privi cu drag de sus.” (Copile drag…)



Constantin Cristescu s-a născut la 21 iunie 1959 , în peisajul mirific al munţilor Dornei. A urmat Şcoala Generală nr.1 din Vatra Dornei , continuând clasele V-VIII la Botoşani , apoi absolvind Liceul Silvic C-lung Moldovenesc de unde s-a transferat la Liceul Economic din Botoşani , şcoala de specialităţi militare . Debut literar în 1974 când a publicat în Revista Izvoare din C-lung primele versuri , fiind şi colaborator . A mai publicat prin revistele : Flacăra, Zori Noi, Vatra Românească. În 1990 a înfiinţat cu ajutorul unor prieteni primul săptămânal independent al Botoşanului – Atitudinea , în care şi publică . Este membru al cenaclului Ion Pillat, Botoşani. Primul volum de versuri a apărut în 2005 “Rătăcitor în pustiul de oameni” .



“Ne nasc străbunii file de istorii,
 Noi am uitat de mult să mai citim.
 Tăcut ne picură cu sânge norii
 Pe piatra rece care o zidim.

Noi am uitat de mult să mai citim
 Prin file vechi nenumărate glorii,
 De ele doar în vis ne amintim
 Când reci sudori ne gâdilă fiorii.

Tăcut ne picură cu sânge norii,
 Ne transformăm cu toţi în lut,
 Purtând la cap mireasma florii
 Şi-a unui vis ce n-a-nceput.

Pe recea piatră care-o mai zidim
 Tăcut mai picură cu sânge norii,
 E prea târziu şi trist să ne căim
 Străbunii ne mai nasc istorii…”  (Ne nasc…)


1.Cine este Constantin Cristescu ?
 Cine poate fi ? Un simplu trecător printre cei mulţi, o umbră pe care timpul îşi aşează pecetea la fiecare răsărit şi apus.
2.De unde această pasiune pentru poezie?
 Aş spune că a fost doar un amuzament la început. Nu prea existau distracţii pentru tineret în acele timpuri. Fiind o fire mai sucită preferăm să stau cu nasul prin cărţi.Prima pasiune era cititul, poezia a urmat cu paşi mici şi nesiguri.
3.Când aţi realizat că sunteţi atras de această mantă a versurilor şi ce anume v-a făcut să continuaţi a o îmbrăca?
 Eram prin 1974 când îmi plăcea mult să citesc tot felul de publicaţii ce apăreau pe la diferite licee.Găseam tot mai multe poezii care nu prea exprimau nimic şi totuşi erau publicate.Ce era mai crunt era că nu aveau acea muzicalitate a versului de care eu mă îndrăgostisem, nu aveau un ritm, rimă. Se vedea cât de colo că erau forţate şi râdeam de multe ori făcând corecturi pe textele altora cu colegii. Atunci s-a produs inevitabilul.Profa de română mi-a găsit un caieţel în care mă chinuiam sa dau oarece forma unor poezele.Scurt a decis să scoatem şi noi o publicaţie, o revistă a liceului şi am fost pedepsit cu redactarea, corectura, aprobarea textelor. A fost un început de bun augur.Pentru mine aceasta manta a versurilor e destul de grea şi totuşi iubesc să o port.
 Sub ea zac mereu sentimente, amintiri, trăiri, iubiri. Sub ea mă simt liber, protejat parcă de toate vicisitudinile vieţii.
4.Poate poezia să hrănească sufletul nostru?
 Cu siguranţă da. Pentru mine este ca o hrană. Mă simt mereu flămând .
5.Dacă ar fi să alegeţi o culoare care vă defineşte poezia, care ar fi aceea?
 Greu de spus. Pentru mine fiecare poartă culoarea unei clipe, a unei trăiri, sentiment.Reprezintă un spectru de culori, un Rogvaiv de cuvinte ce poartă bucăţele de suflet,de iubire.
6.Ce poeţi, autori v-au marcat prin scrierile lor şi care la un moment dat v-au schimbat viaţa?
 Dificil de răspuns.Totuşi pot spune că un Nichita Stănescu, Bacovia, Arghezi, Coşbuc,Eminescu….au făcut cărări prin evenimentele vieţii. Nu ştiu sigur dacă mi-au schimbat viaţa, destinul, însă ştiu sigur că şi-au pus amprenta pe multe clipe din viaţa mea. Mă regăseam în acele rânduri, râzând, plângând. Le simţeam atingerea peste suflet.
7.Numele dvs are rezonanţă istorică. Există o legătură între generalul şi omul politic Constantin Cristescu şi dvs. Poate vi s-a mai pus această întrebare şi de multe ori ne sfiim a răspunde, şi totuşi care este legătura?
 Aş fi preferat să ocolesc răspunsul la această întrebare. Da, sunt un umil nepot al înaintaşilor mei. Însă înaintea generalului Constantin Cristescu eu l-aş menţiona pe
 Eugen Cristescu, generalul care a pus bazele SSI în România. După structurile create de el s-au format şi în alte state reţele de securitate care şi azi urmează aceleaşi criterii de organizare. Era un anticomunist convins. Nu cred ca rudele sau numele te reprezintă ca om, ci ceea ce încerci să faci, să laşi în urma societăţii în care trăieşti.
8.Ce-mi puteţi spune despre volumul în versuri “Rătăcitor în pustiul de oameni”?
 A apărut în 2005 ca un refugiu, ca un simbol al unei scene părăsite unde doar umbre de actori mai perindau prin sufletul meu. Simţeam pustiul din oameni purtători de frământările vieţii. Priveam în jur şi nu vedeam decât oameni trişti, încarceraţi în propriile lor umbre.Uitau să citească, să zâmbească.Mi se păreau doar nişte măşti umblătoare. Începusem să iubesc şi eu sincer ,curat.Coconii din stomac deveniseră fluturi deşi târziu, era bine.
9.De ce acest titlu?
 Am conştientizat ca şi eu eram un actor, un purtător de mască în faţa celorlalţi.Copii mei crescuseră şi s-au împrăştiat pe cărările destinului. Mă simţeam singur, inutil în acea mare scenă.Şi totuşi un înger a avut grijă ca singurătatea mea sa nu ţină prea mult.
 Descoperisem nu o femeie ci un înger.Merita să-mi dau jos masca, merita să iubesc.
10.Dacă ar fi să vă puneţi o întrebare, care ar fi aceea?
 Cum se nasc visele ?
11.Dacă vi s-ar acorda şansa să vă schimbaţi trecutul, aţi face-o?Şi ce anume aţi schimba?
 Nu aş schimba nimic din trecut.Este ca o emblemă ce trebuie purtată. Aş schimba însă prezentul în vise despre viitor.Mi-aş face curaj mai mult în fata cuvintelor, aş putea atunci râde sau plânge cu ele.Mi-aş face din ele acea mantă sub care să mă ascund de luminile rampei.
12.Vă mulţumesc că aţi acceptat acest interviu şi în final,o ultimă întrebare:dacă ar exista un loc numit”Tinereţe fără bătrâneţe”care ar fi acel loc pentru dvs?
 Iubesc această întrebare.Pentru mine acest loc există, există pentru fiecare dintre noi.Când îţi găseşti sălaş lângă o fiinţă,o inimă deschisă acolo e locul.Atunci când simţi că vibrezi cu aceeaşi intensitate , indiferent de distanţă . Noi trebuie să construim acel loc în sufletele noastre.Când simţi că te arde lacrima celui apropiat deşi nu-ţi brăzdează faţa, când simţi durerea, bucuria, e un semn că poţi fi mereu tânăr indiferent de loc,spaţiu sau timp.



Constantin Cristescu este un poet romantic, care sădeşte poezia în pământul unui lirism pur. În concepţia lui, poezia este hrana de zi cu zi ; poezia este viaţa cu toate trăirile redate în versuri. Poezia lui Constantin Cristescu este clară, limpede, lipsită de confuzii şi de echivocuri. Adopta un stil simplu dar cu încărcătura sentimentală fină şi cu gust ingenuu şi familiar ; nu iroseşte materialul gândurilor ci îl coase într-o originală vibraţie lirică ; inima lui înfloreşte arzând în fiecare vers sub lupa unui condei profund. Cuvintele lui exprima emoţii care au forma şi conţinut, ca însuşi sufletul lui . Poeziile lui sunt poveşti de cuvinte ce zbor într-un vârtej sonor dar liber şi graţios. Pot spune că poetul Constantin Cristescu este un slujitor al cuvintelor delicate, uneori triste, iar identitatea fiecărui vers ia naştere din viziunea lirică inedită, fără forme mascate ori confecţionate din gânduri neînţelese ci doar născute din propriul spaţiu universal rodit cu iubire, vise, dorinţe, crezul artei sale care reflectă căldura inimii, ardoarea sufletului .


 “Peste noapte umbl-un nor
 În lumina lui vioaie,
 Încărcat, cuprins de dor
 Varsă lacrima de ploaie.

Din înalturi îl provoci
 Cu luminile-ţi curate,
 Îl îmbrăţişezi şi-i storci
 Clipe de eternitate.

Galbenă, rotundă, plină,
 Taciturn marşezi pe cer
 Şi-ţi arunci câte-o lumină
 Peste geamul meu stingher.

Peste note treci alene
 Şi că le striveşti nu ştii,
 Sunt tăcute, nu te teme
 Simfonii în galaxii.

Încă-o dată mai coboară
 Printre vise, printre şoapte
 Din înalt şi mă-nfioara
 Şi te-oi săruta în noapte…” ( Luna peste noapte)





Etichete:Constantin Cristescu, contemporan, editorial, interviu, poet, roman

Articol redactat de mariemcfressie
 Suntem proprii noştri subiecţi mascaţi în aceste poveşti, adăugându-le personaje şi acţiuni ce le râvnim sau le detestăm. Poveştile iau naştere o dată cu noi! Suntem cuvinte scoase din interiorul nostru!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comenteaza-ma, dar cu sufletul curat!