joi, 14 iunie 2012

INTERVIU ELISABETA GALCESCU

 CONSTANTIN CRISTESCU - FILE DE POVESTE






DRAG PRIETEN,

„Trebuie să încerci, necontenit, să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe”. Constantin Brâncuşi
Cred că sunt sus, dacă până la tine, am ajuns… Eli Gîlcescu

„Cu fiecare lacrimă, un pas…” CC
EG: Viaţa este o călătorie sau mai multe călătorii. Poate fi una scurtă, dar intens trăită, poate fi de agrement; dar şi o călătorie adevărată, plină de riscuri, de compromisuri, de frumuseţi, de iertări şi împăcări. Eşti în plină glorie, răsfăţat de oameni, te afli în această călătorie, în care simţi că eşti alt om. Încotro se îndreaptă poetul Constantin Cristescu?

CC: Da, ai dreptate. Viaţa poate fi o călătorie. Pentru mine, e o călătorie ce seamănă cu cea de pe o autostradă cu multe, multe benzi. De multe ori, eşti tentat să o părăseşti, încercând alte drumuri, alte ieşiri. Aici, aş spune că depinde şi pe ce „bandă” te naşti, pe ce „bandă” vei circula, mai rapid, mai intens sau mai încet. Vâltoarea vieţii, se pare că, m-a împins pe un culoar mai rapid. Trăiesc intens fiecare clipă. De glorii, se bucură, poate, statuile. Îmi place să visez. Cred că mă îndrept spre căutarea E-ului interior, a finalizării acelui drum pe care am pornit cu cartea destinului, subsuoară. Simt asta ca şi o datorie faţă de cei cu care parcurg acest drum. O datorie faţă de cei pe care i-am iubit, i-am urât, i-am supărat sau i-am iertat. Le sunt dator pentru că, am trăit cu ei, trăiesc lângă ei, continuând să alergăm pe autostrada vieţii, chiar dacă, pe benzi diferite.


EG:  Există clipe de fericire, dar şi cele de deznădejde, când poetul devine posac, întunecat, dar tristeţea parcă-i îmbrăcată într-o mantie transparentă… Poetul se aşază la birou şi scrie. Există un poem, îmbrăcat în haina tristeţii?

CC: Nu cred să fi existat poet numai fericit. Cred că e o stare pe care am simţit-o de multe ori şi-am purces a lăsa lacrimile să-şi facă loc în cuvinte. Sunt mai multe, însă, aş menţiona Rece pământ, Singurătate, Când visele tac…


EG:  Nu ştiu nimic despre tine, dar îmi trimit gândurile, ca soli paşnici, şi poate că întrebările vor face, ca până la sfârşitul interviului, să reuşim să ne cunoaştem, să-ţi cunosc o parte din povestea vieţii tale. Aş vrea să aduc la lumină partea cea frumoasă, care ne va face să zâmbim, să te invidiem. Şi te întreb, care a fost prima meserie care ţi-ai ales-o când erai în clasele mici?

CC: Ha, ha, ha… Primul meu vis a fost că pot conduce o maşină. Nu-mi explicam cum nenea ăla duce ditamai căruţa, fără boi, fără cai… În orăşelul meu natal, Vatra Dornei, erau doar şapte maşini, pe atunci... Tresăream la fiecare huruit de motor. Când treceam pe lângă ele, încercam să le mângâi, fără să mă vadă nimeni…, să le întreb dacă sunt obosite, dacă le este foame… Şi acum, mai zâmbesc, în mine, acele amintiri.


EG:  Întotdeauna noul şi vechiul au stârnit vii controverse, partizanii uneia sau alteia dintre tabere, aducând argumente de necontestat, în viziunea lor. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, noul a avut câştig de cauză în marea majoritate a … înfruntărilor. Care este cea mai bună modalitate de a ne ajuta copiii să înveţe, folosind mediul virtual sau metoda tradiţională creion-hârtie?

CC: O problemă care îmi stârneşte tristeţe. Nu am nimic împotriva noutăţilor, însă, după părerea mea umilă, copiii ar trebui, mai întâi, să citească. Este bună şi noua tehnologie, însă tot ce este nou, oferă capcane imense dezvoltării unui copil. Nu mai ştiu nici măcar tabla înmulţirii, pentru că au calculatoare. Cu cât mai performantă şi mai nouă-i tehnologia, cu atât se leneveşte creierul unui copil. „Sălile” de jocuri, pe net, sunt pline, în timp ce bibliotecile rămân pustii. Pe vremea mea era altfel.



EG:  Există două lumi, cu care te confrunţi, care te-au îndemnat să scrii, să te confesezi urmaşilor, cu atâta patos, dar mai ales cu o iuţeală fără margini, pentru că timpul nu stă pe loc, ci se scurge încet-încet, fără să ştii cum, şi când, şi unde… Dar ştii pentru ce… Şi acest simţământ te-a făcut puternic, într-o lume exterioară, care te-a marcat şi te-a urmărit pretutindeni şi de care nu poţi scăpa decât scriind… Există şi marea realizare a vieţii tale, cea de care nu te-ai despărţi şi cu care ai pleca liniştit de pe lumea asta?

CC: Ai dreptate, mereu, există două lumi, cea exterioară şi cea interioară. În cea exterioară, suntem nevoiţi să ne jucăm rolul impus, în cea interioară simţim… Pentru mine, timpul stă în loc, eu fiind cel care se scurge, încet, spre capăt de drum. Cea mai mare realizare sunt copiii superbi, pe care am reuşit să-i înalţ.
EG:  Cele mai mari minciuni sunt cele pe care le spui femeilor: că sunt frumoase, inteligente, că le iubeşti…Te-ai folosit de acest truc?

CC: Sunt o fire sucită şi veselă, de multe ori. Pot spune, cu mâna pe inimă şi pe suflet, că nu prea am iubit femeile. Îmi plăcea doar să le aprind şi apoi, să le las să zboare. Făceam, mereu, haz de asta. Cu timpul, însă, am căutat să privesc, mai adânc, în sufletul lor şi am început să înţeleg că şi ele pot fi purtătoare sincere de sentimente. Nu prea era necesar, să le păcălesc, spunând te iubesc. Eu eram acel om, mereu, ademenit şi se profita de naivitatea mea. Folosesc acest cuvânt foarte rar şi doar în faţa celui, celei care merită. „Te iubesc” a ajuns un cuvânt atât de uzat de unii încât trece neobservat. Nu-şi mai are adevărata valoare. A iubi înseamnă, în primul rând, a respecta, a plânge şi a râde cu cel pe care îl ai alături, indiferent de timpul de afară, de vârstă.



EG: Am început să devin dependentă de curiozităţi, vizavi de oameni, de prieteni. Înainte de a intra în cronologia ta, de a scotoci printre amintiri, printre gânduri, prin sufletul tău, până la urmă, şi de acolo, să mă inspir în a formula câteva întrebări, au fost aruncate în cutia ta virtuală trei întrebări. Ai putea să le dezvălui prietenilor din Arta conversaţiei şi să afle cum le-ai îmbrăţişat?

CC: Din păcate, spre insatisfacţia lor, noua tehnologie m-a ajutat să le şterg involuntar. Cât despre acest grup, cred că e o realizare bună. Am găsit oameni primitori, cu inimă şi suflet. Tineri sau mai în vârstă, aceşti flămânzi de frumos îmi încântă clipele petrecute în mijlocul lor. Comentarii fine, inteligente, dau frâu liber altor balonaşe de săpun, ce se sparg, eliberând noi vise. Câţiva sunt în cutiuţa inimii mele, pătrunzând atât de gingaş şi fără să lase urme. Îi stimez, îi citesc. Cred că şi ei m-au înţeles, poate că sunt mai alambicat şi mai sucit. Îmi place să-i simt, să le citesc postările, să trăiesc starea fiecăruia, în parte.



EG:  Artistul plastic şi poetul îşi dau mâna, să rescrie poemul, călăuzindu-ne paşii spre arta desăvârşirii. În liniştea ei, cititorii se reped la izvorul ei de dor şi lasă recunoştinţa. Ai vedea posibilă o colaborare cu artistul plastic, concretizându-se într-o lansare  de carte în care să fiţi coautori?

CC: Da, am avut cereri de colaborare, însă nu prea am considerat momentul potrivit, atunci. E un lucru la care mai reflectez. Din păcate, am terminat o Şcoală de Artă - secţiunea pictură – grafică. Când muza mă părăseşte, din cuvinte, mă găseşte în culori. E o latură a mea mai ascunsă.




EG:  Aş vrea să abordăm un aspect delicat, poate că lăsat în ruină, chiar de cei care, pe vremuri, i-au fost fideli. Este vorba despre fidelitatea omului care îşi păstrează demnitatea, indiferent de schimbare, de transformare, de trecerea anilor. Oare mai există o statornicie a iubirii?

CC: Sigur, există fidelitate. Un exemplu de fidelitate îl am chiar eu. Păstrez cu sfinţenie tocul cu care am început să fac primele bastonaşe. Nu existau stilouri.
Sunt 47 de ani de atunci. Acum, fără glumă, fidelitatea există. Cred în ea şi în puterea ei de a-mi desăvârşi împlinirea. Încorporarea, acelei mici fărâme de iubire, în sufletul tău, te împlineşte. Când vrei să rămâi demn faţă de tine, trebuie să te respecţi. Eu sunt fidel iubirii. Poate sunt de modă mai veche, însă, prefer să iubesc şi să simt căldura aceleaşi făpturi, care mă obligă, care mă împlineşte şi care mă defineşte ca om.



EG:  Se întâmplă în poezie, ca poetul să nu dezvăluie tot gândul, rămânând câte o secvenţă „agăţată” în oamenii în care acest mister îşi are sălaşul. O anumită subtilitate ascunsă, abil, printre rânduri, limitând accesul spre poem… Este un eşec, pentru poet, sau un succes, iar tu, de ce parte te situezi?

CC: A nu-ţi dezvălui tot gândul într-o poezie, înseamnă lăsarea unor căi spre visare a cititorului, a celui care, citind, încearcă să simtă ce ai simţit tu. Această pistă trebuie să o simtă sinceră şi simplă. Unele poeme lasă această subtilitate, însă arată calea. Altele, simple şi deschise, te transpun direct în trăire, fără să-ţi ofere posibilitatea de a visa şi a alege. Iubesc mult poezia ce are muzicalitate, ritm, rimă… Îmi place şi versul alb care este la modă, însă pune un copil să înveţe şi să recite: A venit un nor pe cer/ florile plâng/ şi eu zâmbesc din căruţă… În plus, mulţi, ce scriu versul alb, uită să ofere o pistă, un start spre trăire, simţire. Scriu şi eu vers alb, când simt că pot oferi măcar un minim de deschidere, spre visare, cititorului. Situarea mea o face cititorul meu. Cel care mă citeşte, înţelege şi simte că i-am oferit o punte spre un vis, o speranţă.



EG:  Există un moment prielnic al destăinuirilor, poate că cel al nenorocirilor sau cel al prea plinului fericirii… Şi ajungi să te spovedeşti cu însufleţire, să spui totul, iar vorbele, simţi că, ajung unde trebuie, că te simţi izbăvit şi liniştit. Mă simt într-o poziţie privilegiată, regăsindu-te în această onestă spovedanie, înţelegându-te… Ai pus, o clipă, la îndoială credibilitatea mea, încercând să faci un pas înapoi, renunţând la interviu?

CC: Mai la început, trebuie să recunosc, că da. Nu prea sunt eu omul cu destăinuiri. Bănuiesc că s-a simţit acest lucru. În timp, mi-am dat seama că intenţiile tale sunt sincere. Te-am studiat. Ţi-am citit postările, comenturile. Am văzut că eşti flămândă de frumos, că simţi, că trăieşti. Atunci, am considerat că merită. Scuze, dar am fost sincer, aşa cum ai cerut.



EG:  În 1974, ai fondat Revista Izvoare; în 1990, ai editat Revista Atitudinea. Te simţi în largul tău printre cuvintele tale, simţirile tale, printre iubirile tale; dar, exigent cu tine însuţi, te asemeni cu Emil Cioran: scrii doar atunci când simţi şi când vrei să scrii. Există ceva, cineva care reuşeşte să te repună în slujba cititorului tău fidel, să „stoarcă’ adevărul ascuns în adâncul sufletului tău?

CC: Da. Printre cuvintele mele mă simt liber. Corect. Nu dau nume, însă, mai sunt care m-au asemuit cu un Cioran. Departe de mine acest lucru. Cioran a fost, este şi o să rămână un Cioran. Singurul lucru care ne aseamănă este că sunt un puturos. Nu scriu decât atunci când vreau şi când simt că am ceva de spus. Când am ceva de transmis şi consider că se poate citi şi simţi, când cititorul se poate lăsa dus în valsul cuvintelor, spre interiorul lui, visele lui, trăirile lui. Revista Izvoare, apărută prin 1974, la C-lung Moldovenesc, a fost ca o răzbunare la brigăzile artistice care se făceau de rahat prin licee. Vezi, eram un Cănuţă, om sucit… de pe atunci. Între timp, am tot scris şi băgat la cutie, publicând, din când în când, pe unde mai aveam chef, sau mi se impunea, ca aşa era.

In 1990, alături de nişte tineri superbi, reuşim editarea săptămânalului Atitudinea. Încercam să scriu repede şi cu o sumedenie de greşeli. Un coleg şi bun prieten îmi desena cerculeţe pe foi, după care râdeam copios. Adâncul sufletului nici măcar eu nu mi-l cunosc. Mai am de străbătut o bucăţică de drum. Îl voi găsi sau nu, nu ştiu.

EG:  Solitudinea trupească şi sufletească ar fi cele mai pure, deşi „se învolbură ca fumul unui incendiu înăbuşit”, puţini sunt cei care au ochi s-o vadă. Poetul se retrage la scris, ascultă o muzică nobilă, alta decât zgomotul zbaterilor sufleteşti, sau se lasă învăluit de o muzică interioară care să îi redea satisfacţia morală. Este muzica divină, ce vine dinlăuntrul tău şi un arcuş delicat o execută cu vibraţii romantice. Unde călătoreşte gândul tău, în acel moment şi spre ce muzică?


CC: Înlănţuirea dintre poezie şi muzică nu am creat-o noi. Ea există din cele mai vechi timpuri, când poeţii erau braţ la braţ cu menestrelii, pe la curţile domneşti. Ele se înlănţuie şi întrepătrund, completându-se reciproc. Deşi ne pătrund prin căi diferite, una gâdilând timpanul şi cealaltă privirea, mângâie acelaşi loc, sufletul. Iubesc mult opera şi opereta, Antonio Vivaldi, Maurice Ravel, Giacomo Puccini, Johannes Brahms, George Enescu; în general, muzica ce încearcă să-ţi construiască aripi, să te surprindă prin liniştea sau voracitatea ei; cea care te lasă sa te simţi liber, care te înalţă.

EG:  Când eşti aruncat în vârtejul iubirii, trebuie să rezişti, să fii exemplu de rezistenţă… Sau te vei pedepsi, în viitor, pentru clipele de rătăcire, pentru momentele când trebuia să dai dovada celei mai fidele statornicii, făcând alegerea cea mai înţeleaptă. Care este povestea ta de iubire?


CC: Spre fericirea mea, nu sunt prea iubăreţ. Deşi bătrân, pot recunoaşte, abia acum, că iubesc. Şi chiar nu-mi este ruşine de asta. Toată viaţa, am explorat femeia, încercând să o înţeleg. Destinul mi-a pus capac, oferindu-mi ceea ce nu credeam că există. Ar trebui să fie un îndemn pentru mulţi. Da, pentru fiecare. Dumnezeu a pregătit femeia sau bărbatul căutat. Trebuie doar să cauţi drumul spre acel interior, să vezi dacă e potrivit sau nu, să păşeşti pe el. Eu am primit sprijinul ei în a vedea. Fiind un fel de Toma necredinciosul, nu prea mai speram să existe. O credeam vis. Spre bucuria mea, visul nu a murit, în zori, ci a prins viaţă, mi-a dăruit viaţă, pace, linişte, calm. Sunt lucruri de care aveam, neaparat, nevoie.


EG:  Să iubeşti şi temerile se vor spulbera. Este sentimentul desfătător, afectuos şi supus… Şi toate zilele vor fi scăldate în fericire… Tu ai fost întors pe calea cea bună de către Iubire. Nu regreţi timpul pierdut în indiferenţă?


CC: Regretul există, şi o să existe, cât voi exista şi eu. Bine spus: întors, pe calea cea bună, de iubire. E corect. Plătesc preţul indiferenţei, în fiecare clipă. Dar ce este trecut este trecut. Împlinirea este simţirea iubirii. Drumul este tot mai scurt. Dacă simţi mângâiere, chiar şi atunci când te priveşte persoana iubită, înseamnă că mai poţi alerga, visa.

EG:  Există o logică spre amurgul vieţii, o înţelepciune, doar atât… Care sunt vorbele înţelepte pe care le lasă poetul Constantin Cristescu, drept pildă, pentru eternitate?

CC: Sunt câteva. Am trimis, se pare o parte din ele. Cea care îmi vine acum, repede, în minte este: Poezia este muzica tăcută în tabloul iubirii….CC.
Cu sau fără zâmbete, asta este pentru mine, asta simt.
Când iubeşti, orice pericol e ineficient... CC
Femeia este cel mai frumos defect al naturii... CC
Fiecare lacrimă e o treaptă... CC
Nu există sentiment necontrolat, ci sentiment neînţeles, netrăit... CC

Dumnezeu îţi dă să dai... Eu cred că am dat, dar nu sunt încă sigur... CC
Când cortina cade, comentariile sunt de prisos... CC


EG:  Se spune că un poet ca să devină cu adevărat mare, trebuie să facă loc, în scrierile lui, şi  morţii… Sau vieţii ce urmează după viaţă… Să o trateze de atâtea ori, să îşi imagineze chinurile agoniei, încât taina ei să îi devină familiară… Există această temă, în poezia ta, sau te temi de ea?


CC: Am suportat şi trecut prin asemenea stări, zic eu, cu stoicism. Este în poezia mea lacrima strămoşilor, a eroilor, a morţii şi iubirii ei. Pentru mine, moartea nu există. Este doar o haltă spre trecerea spre alta lume, dimensiune. Nu prea sunt fricos de felul meu, şi oricine trebuie să fie conştient că atunci, când se naşte, când respiră prima lui gură de aer, atunci, începe să moară câte puţin, în fiecare clipă, zi, anotimp, an.

EG:  Sfârşitul vieţii are un ceremonial destul de complicat, ca şi cel al începutului. Treptele declinului sunt multiple şi eşti pus în situaţia de a-ţi evalua rapid împlinirile, de a reabilita trecutul sumbru, dar mai ales de a concentra, în timpul limitat, bucuriile pe care nu le-ai trăit, crezând orbeşte în timpul cel generos… Există o bucurie pe care nu a încercat-o, până acum, poetul Constantin Cristescu?


CC: Dumnezeu a fost darnic cu mine. Am primit bucurii la care nu visam, le-am trăit şi lăsat în amintiri. Viaţa este, însăşi, o bucurie. Încă mai pot şlefui sentimente, trăiri. Le mai pot face să rotunjească cuvintele în suflete de cititor.

EG:  Şi ce zile luminoase, ce nopţi înmiresmate, când cuvintele curg în ploi; când versul păleşte, când se aud muzici divine, într-un preludiu fără sfârşit; doar mereu început, aici, la ARTA CONVERSAŢIEI. Suntem împreună, să aducem un strop de lumină, să ne veghem gândurile, să ne inspirăm, să plutim pe aripi de nemărginire, să ne înălţăm spiritual, cu pasiune, cu graţie, cu respect. Un gând, pentru Arta conversaţiei, aş vrea să-i smulg poetului Constantin Cristescu. Care ar fi?


CC: Arta conversaţiei, pentru mine, e un loc unde respir; e un loc unde flămândul de frumos se hrăneşte; un loc unde prieteni nevăzuţi simt, trăiesc, alături de tine, bucurii, împliniri, dezamăgiri; prieteni care îţi dau voie să pătrunzi în sufletul lor şi cărora eşti dator să le oferi sufletul tău, ca o carte deschisă. Nu prea sunt eu comunicativ, însă, în mijlocul vostru, mă simt bine.



Am învăţat că visele nu pot muri,
când dimineaţa se scurge
pe bronzul auriu al razei
inocente de soare.
………………………………..
Am învăţat zborul, precum Icar,
am învăţat să exist,
slobozind fiorul de dor,
deasupra sării, din lacrima ta…

Constantin Cristescu


Mă bucur că te-ai oprit asupra mea, scotocind prin puţinătatea calităţilor mele, prin notorietatea-mi ştearsă, şi determinându-mă unui dialog care a devenit interesant şi plin de învăţăminte. Te-aş asemăna cu sfiosul şi melancolicul Bacovia, pierdut în reverii tăcute şi singuratice, de o decenţă sufletească rară… Poate că, măgulit de efortul meu, îmi vei mulţumi într-un fel al tău, poetic, dar în vremuri mai fericite, citind şi din poezia mea.
Eli Gîlcescu
RVR - Constantin Cristescu - Hai să fim....(recită Nicolae Doboş)
http://www.youtube.com/watch?v=MqNfn21cLNs&feature=share

2 comentarii:

  1. Cu credinţă şi respect, cu lumină în gânduri, am surprins amintirile şi împlinirile poetului Constantin Cristescu, i-am furat un zâmbet, i-am smuls, din piept, o tristeţe, lăsând loc unui izvor de bucurii… Toate îmi vor stărui, în minte, multă vreme… I-am perceput poezia, ca fiind de o simplitate şi o sinceritate care m-au dezarmat.

    RăspundețiȘtergere
  2. In fata iubirii mereu santem si vom fi dezarmati....Calea spre ea este mereu deschisa starnind chiar din colbul amintirilor vise pentru viitor,noi nazuinte...Cine plange si rade alaturi de mine e in rezonanta cu trairea mea,cu sentimentele mele....multumesc ELY...

    RăspundețiȘtergere

Comenteaza-ma, dar cu sufletul curat!