sâmbătă, 14 iulie 2012

NEURONUL DE VEGHE



…Seara frumoasă, liniştită, cu pântecele plin îmi aşez ciolanele obosite în patul plin, mut şi nevinovat de lenea binefăcătoare. Ochii jucăuşi mângâie ecranul televizorului căutând esenţa de culori mute în timp ce urechile mele astupate parcă încearcă să respingă tâmpeniile programelor de umplutură. Da, nu prea e nimic de văzut şi, de aceea, îmi dau frâu liber singurului neuron să patineze prin bilă încercând să găsesc esenţa cuvântului fericire.
Că o fi adevărat sau nu îmi dau seama că majoritatea fiinţelor îşi doresc să fie fericite, însă foarte puţini reuşesc acest lucru. Uf, universul e atât de mare şi noi atât de mici, ne trezim mereu izbiţi de mantinela când poate credem că doar atingem acest sentiment. Greu de înţeles cum fiecare încearcă să fugă dupa fericire, însă fiecare o interpretează în alt fel şi, de aceea, nu cred să existe un şablon croit de divinitate pentru aşa ceva. Mulţi o caută în autoritate, alţii în cercetări ştiinţifice, în voluptăţi trupeşti, în arginţii chiriaşi ai unor portmonee căptuşite de prostie.
Başca, nu prea am parte de aşa ceva, însă mă bucură relaxarea, căderea în meditaţii îndelungate căutand viziuni transcedentale. O pasiune rămâne întotdeauna o pasiune vie chiar şi în sufletul celor ce încearcă să renunţe la ea. Cu cât încerc mai mult să găsesc greşeala, îmi dau seama şi, e adevărat, întâlnesc incertitudini, fapt ce mă face să înţeleg privitul zâmbăreţ în oglinda dimineţii, că aş fi hedonist. Vax, B. Pascal este unul care destăinuia un mare adevăr când spunea: Suntem incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea, dar nu suntem capabili nici de certitudine, nici de fericire. Fiind o realitate firească ca cei ce încearcă fericirea prin plăcere să fie denumiţi hedonişti, refuz încăpăţânat acest lucru. Pentru mine plăcerea a fost mai intensă, mai slabă, mai lungă sau mai scurtă, dar mereu nenorocitul de neuron o considera o sclipire de fericire a momentului respectiv. ,,Plăcerile simţurilor sunt calitativ inferioare celor ale intelectului”, cum bine afirma J. St. Mill. Un înger cu chip de femeie îmi răvăşeşte oglinda de gheaţă, cu răbdare, şi-mi trezeşte singurul neuron din ce în ce mai mult după fiecare transă. Încerc să înţeleg acum plăcerea intelectului, a împăcarii de sine. Implicat într-o meditaţie profundă, cu o judecată limpede cât de cât şi mai sobră neuronul zgubilic îmi descoperă faţa lumii.
O masă îmbelşugată, un chef, o clipă de dragoste senzuală sunt mereu în căutarea motivaţiei fiecărei alegeri sau respingeri, realizare sau eşec, toate încercând să dezamorseze starea de stress a tulburărilor cotidiene ce încearcă să-şi pună amprenta asupra sufletului şi a minţii. Patina neuronului îmi gâdilă vremelnice amintiri şi constat că put a oboseală. Mai puturos ca Cioran mă întreb dacă sunt demn de a câştiga fericirea, dacă merită să îndur şi să sufăr pentru ea.
,,Plăcerea, fericirea fără suferinţă e asemenea unui somn profound”, spunea Diogene
balacindu-si fiinta in prima forma de cada. Posesor de apometre eu aş încerca să-l umplu măcar pe jumatate, dar mie imi lipseşte butoiul. Nu pot accepta iubire în plăcerile lumeşti, ci continui să o caut pe aceea care îmi gâdilă inima, sufletul, spiritual, ce presupune analize şi meditaţii profunde ce ţin poate de transcendental. În patinoarul meu de vise apăruse încă un neuron graţios din neant, poate trimis de o divinitate pentru a mă trezi la viaţă. Voiam să-l fac prizionier înconjurându-l, dar, de fiecare dată, mă trezeam izbit de mantinelă, nereuşind să închid cercul simţurilor neînţelese. De aceea, înghit două pilule de somn.
Draci, neuronul meu rezită excitat şi bat filozofând rece langă mantinela la intrusul ce străjuia acum în ovalul de gheaţă. Totuşi era fericit. Nu mai era singur. Dar oare, în naivitatea mea mea întreb, cât oare voi plăti, care este preţul unei clipe de fericire ????????? Merită oare să-mi scot nasul de sub carapacea singurătăţii ?????? Sunt eu în stare să învăţ să dăruiesc un zâmbet, o floare semenului meu ????? Cât trebuie să sufăr pentru o clipă de fericire ?????????? Sunt doar un trecător efemer prin cele pământeşti, incercand mereu sa aflu culoarea viselor ce alerga prin nopti si si se pierd in neant la margini de dimineti.
Bietul neuron îşi cauta, cercetând în dimensiuni spirituale analiza stărilor profunde din interiorul fiinţei mele, aspecte esenţiale ale mediului inconjurator. Al dracului mediu, ca recunoaştem sau nu, toţi căutam acel eu, acea copie apropiată mentalităţii noastre, de cunoaştere, înţelegere, acceptare a microcosmosului spiritualităţii sufleteşti. Bietul meu neuron trebuia acum să înţeleagă un lucru simplu: patinoarul nu mai era doar al lui. Conştientiza clipa, momentul, cu o gândire profundă analitică simţind radicală schimbare de personalitate.
Trecut în la cele sfinte, Cioran spune că: ,,orice suferinţă adevarată e o prăpastie”. Neuronul nebun a trecut peste multe prăpastii însă târziu realizase că patinoarul ajunsese gol. În terminaţiile lui începuse să-şi facă loc singuratatea rece şi mută, cortina căzuse ascunzând reflectoarele ce mai licăreau lumini de speraţa şi totuşi noul venit îl atrăgea şi speria în acelaşi timp. Scrâşnindu-şi patina răscolea pulberea rece din sufletu-mi îngheţat de oval.
Semiumbra trezea în terminaţii noi luciri de speranţă, deşi suferise trauma trăirii în alte dimensiuni, în care doar visul era hrana spirituală. Începuse să înveţe răbdarea. Speranţa începuse să-l înveţe cunoaşterea legăturii între vis şi realitate, imaginea croită cu litere de aur înmugurea o filă de destin... Nu pot adormi de zgomotul muzicii în surdină ce-mi rezona în timpane.
Al dracului, neuronul meu şi nou sositul dansau valsul nopţii târzii. Ultimul colţ de cortină cade ascunzând scântei de lumină. Grei, ochii mei refuză să mai privească păcatele înşirate pe tavanul alb. Frământ revoltat aştenuturile pustii şi realizez că neuronii nebuni se-apucă de sex…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comenteaza-ma, dar cu sufletul curat!